Grozav!
De emoție, nici nu știu de unde să încep!
)
Pilonul central al teoriilor și ipotezelor mele este „sunetul” și diferitele moduri în care acesta poate influența starea de spirit a unei ființe.
În cele ce urmează voi încerca să definesc ipotezele mele principale. Astfel, în încercarea de a determina în ce fel se manifestă, la nivelul realității noastre, relația dintre nume și spirit/esență sau, mai apoi, între numere și numele unei persoane, am considerat necesar a porni de la cele mai vechi urme pe care le puteam descoperi.
Primul popas l-am făcut în domeniul științelor numerice antice/medievale: gematria, aritmosofia. Trebuie spus că nu am o educație formală/informală în aceste practici, ci doar anumite cunoștințe de bază pe care mi-am permis să le extrapolez întrucâtva. Așadar, cercetând preceptele de bază ale acestor practici, devine evident că ele au ca obiect literele alfabetului (ebraic, grec, arab, etc) și diferitele calcule care se pot face pornind de la acestea. Mai departe, descoperim că acestor litere le sunt atribuite anumite valori și anumite simboluri grafice. Ceea ce este important de reținut aici, pentru mine cel puțin, este faptul că simbolurile grafice și valorile aferente sunt atribuite
sunetelor desemnate prin literele respective. Întâlnim aici prima instanță a noțiunii de sunet.
Cu ajutorul puținelor cunoștințe pe care le am despre aceste alfabete magice, am încercat să explorez dimensiunea lor sacră și să îi aflu cauzele, atât cât pot fi aflate prin discurs și logică obișnuită. Un prim și destul de evident indiciu este oferit chiar de alfabetul ebraic, compus din 22 de litere, unde fiecare literă este sacră și are o însemnătate aparte. Prima literă a acestui alfabet, spre exemplu, litera Aleph se traduce în mod aproximativ prin „capul boului”, asociere obținută datorită unei forme mult mai vechi a glifei corespunzătoare acestei litere, care semăna chiar cu capul unui bou. Valoarea asociată acestei litere este 1.
În momentul în care devine evident faptul că alfabetele magice respective (pe baza cărora au fost fundamentate mai toate alfabetele moderne) reprezintă forme înalt specializate ale unor tipuri de scriere mult mai vechi, este timpul pentru următorul obiectiv în drumul nostru:
nașterea scrierii.
Scrierea prezintă, în primul rând, o problematică destul de simplă: transcrierea sunetelor în simboluri grafice inteligibile de către alți indivizi. Părerea mea, în acest punct, este că dezvoltarea scriererii reprezintă unul din momentele culminante (ușor de identificat) ale evoluției conștiinței umane, pentru că a permis ridicarea gândirii la un nivel mult mai abstract decât era posibil până atunci. Este ceva „magic” în ideea de cuvânt, mai ales un „cuvânt scris” care persistă dincolo de simpla evocare temporară. Verba volant, scripta
manent. Paralele către apariția Logos-ului?
În al doilea rând, trebuie să ne punem întrebarea: cine a inventat scrisul? Nu dețin resurse bibliografice pentru a cerceta acest aspect, dar sunt convins că apariția scrierii a avut considerente magico-religioase, așa cum, mergând și mai adânc în istoria omului descoperim că unele picturi rupestre erau folosite în ritualuri vânătorești „magice” (ironia sorții, dacă îmi permiteți), pentru a evoca animalul ce avea să fie „sacrificat” sau chiar pentru inițierea tinerilor vânători (vezi reprezentarea umanoidă „Vrăjitorul” din peștera „Trois Freres” de pe teritoriul Franței). Fie și pornind numai de la aceste aspecte, implicațiile sunt extrem de puternice...
Revenind la timpuri mai moderne, este convingerea mea că primele forme de scriere simbolică aveau caracter magico-religios, fiind inițiate de către și în cadrul unor culte religioase dezvoltate. Pornind de la această premiză, este lesne de ajuns la concluzia că simbolurile alese nu erau arbitrare (gen „hai să facem un doodle și să spunem că reprezintă obiectul cutare”), ci trebuiau să aibă o legătură simpatetică puternică cu obiectul respectiv. Se poate nota aici că primele reprezentări simbolice scrise nu erau compuse din litere ci desemnau un obiect integral. Altfel spus, reprezentările simbolice/grafice respective erau menite a fi transpuneri ale grupurilor de sunete asociate cu obiectul respectiv.
În acest punct este momentul să mergem mai departe în călătoria noastră, din ce în ce mai adânc în istoria omului, către punctul de origine al nașterii limbajului.
Această problematică este mult mai delicată, și abia aici îndrăznesc să spun că intru adânc în teritoriul supozițiilor. Apariția limbajului, din punctul meu de vedere, nu poate fi un fenomen spontan, ci unul care însoțește îndeaproape evoluția conștiinței umane, ori acest proces este unul care se întinde pe parcursul a câtorva milioane de ani!
Aici, o piesă importantă a tezei mele este aceea că limbajul a apărut ca o consecință firească a dezvoltării capacităților cognitive ale animalului uman, manifestându-se însă ca un efort de a interioriza formele și fenomenele direct observabile sau perceptibile simțurilor sale și mai apoi de a le exterioriza, sau de a le „comunica”, altor ființe.
Comunicarea, desigur, are loc și la animale, dar în om ea este dublată de un proces unic, poate chiar magic: nașterea simbolurilor în mintea pre-conștientă. Abia aici reușesc să mă apropii de miezul sacru al teoriei mele. În acest moment sunt foarte entuziasmat și aproape tremur de emoție!
Așa cum spuneam într-un post anterior, susțin că evoluția conștiinței este un proces de lungă durată, de-a lungul căruia s-au format bazele psihologiei umane, din mijlocul cărora a răsărit, ca o lumină strălucitoare și magică - conștiința umană. O altă ipoteză este că în decursul acestui proces au luat naștere simbolurile arhetipale ale psihologiei umane, iar în paralel cu acestea - limbajul... ca formă de conciliere între proaspăt apăruta viață interioară cu proaspăt descoperita viață exterioară omului. Consider, totodată, că odată cu dezvoltarea conștiinței, lumea exterioară era privită cu alți ochi, altfel decât o privesc animalele spre exemplu, ci ca fiind (sau chiar devenind) vie, magică și sacră... la fel ca propria viață interioară.
Cred că era o senzație incredibilă aceea de a deveni conștient de propria conștiență (oare formularea asta nu seamănă cu țelul unora dintre căile spirituale moderne?). Spuneam că procesul acesta a fost unul îndelungat, dar bănuiesc că a existat un punct critic, odată ce s-a atins o masă critică suficientă, dincolo de care a urmat o explozie a conștiinței.
Urmărind mai departe firul nașterii limbajului, este ușor de înțeles acum rolul important pe care îl avea componenta simbolică în stabilirea relațiilor dintre interior și exterior, ori limbajul avea la bază: sunetul.
Nu v-ați întrebat niciodată de ce vorbim așa cum vorbim, și nu altfel? Nu mă refer la limbă, ci la construcția graiului omului modern cu particularitățile sale aferente. Consierațiile de pe marginea acestui subiect sunt atât de vaste, încât nici nu mă gândesc să le ating...
Revenind la sunet, și la grupurile de sunete care mai târziu aveau să fie numite cuvinte și care, mai apoi, aveau să desemneze obiecte întregi, întrebarea care trebuie pusă este: Cum anume alegeau oamenii primitivi sunetele sau grupurile de sunete care să reprezinte un anumit obiect?
Și aici trebuie să recurg la speculație, dar recunosc că sunt înclinat să cred că în contemplarea unui anumit obiect sau fenomen, pentru prima oară, omul depunea un minim efort cognitiv. Ori acea contemplație, presupun, conduce la anumite impresii măsurabile (gen plăcere, disconfort, atracție, respingere, curiozitate, frică, etc) la nivelul undelor cerebrale ale creierului pe care, mai apoi, aparatul lingvistic-simbolic îl traducea în sunete pe care le comunica altora.
Această supoziție este cea mai bună aproximație, oricât de șubredă ar fi ea, la care am putut ajunge cu privire la aparent îndelungatul proces al asocierii dintre nume și esența unui obiect. Căci oare nu întocmai asta încerca să facă omul primitiv prin contemplația respectivă? Să distingă esența unui obiect, pentru ca mai apoi să o poată numi și să o poată reprezenta în structurile simbolice ale conștientului său în formare?
Refăcând pașii către timpurile noastre, formele de scriere s-au specializat din ce în ce mai mult, trecând de la reprezentări pictografice ale obiectelor la descompuneri în elemente din ce în ce mai abstracte (concordant, poate, cu o înțelegere din ce în ce mai deliată și mai variată a lumii) grupuri de sunete și mai apoi sunete individuale, reprezentate prin simboluri individuale (litere și numere), păstrând în tot acest timp acea legătură subtilă dintre obiect și impresia sa asupra universului interior al omului.
Altfel spus, deși uneltele au devenit din ce în ce mai specializate, atingând gradul de artă (gematrie, aritmosofie), relația a rămas aceeași, aceea dintre lumea exterioară și cea interioară. Revenind la întrebarea op-ului, numele este legat de esența ființei sale, prin aceea că audiția sa repetată în copilărie și asumarea sau identificarea cu el produce acele impresii asupra universului interior al ființei respective care ajung să modeleze, dacă nu esența (pe care trebuie în fond să o admitem ca fiind inalterabilă), acea parte din el care poate fi supusă influenței externe.
Astfel, putem admite că prin schimbarea completă a numelui (exemplu: schimbarea numelui odată cu intrarea într-un ordin monahal) comportă în sine anumite schimbări la nivelul ființei respective, atât în felul în care se percepe persoana în cauză, cât și în felul în care este percepută de către cei din jur.
În sfârșit, chesiunea poate fi extinsă și asupra melodiilor (ale căror asocieri de sunete produc diferite impresii la nivelul universului interior al individului) și chiar și asupra cuvintelor obișnuite. Ceea ce scoți pe gură...
Ajuns în sfârșit la finalul acestui lung expozeu, mă văd nevoit să îmi aduc anumite critici cu privire la serioasele mele lacune din anumite domenii pe care am avut îndrăzneala de a le atinge tangențial în aceste rânduri. Este totuși un exercițiu de gândire care mi-a adus o satisfacție enormă, și vă rog să îmi iertați eventualele rătăciri și divagări în absurd. A doua critică se leagă de aparenta absență a „spiritului” sau a clarificării acelei „esențe” la care am tot făcut referire până acum, în acest lung discurs. Pentru mine, acest studiu nu este decât o poartă inițiatică ce duce către studiul cu adevărat profund al „esenței”, oricum ai alege să te raportezi la acest concept.
A treia și ultima critică să leagă de insuficiența limbajului, sau cel puțin a limbajului meu, în a reda cu exactitate și precizie conceptele care gravitează în mintea mea de o bună bucată de vreme. Acest articol este una din primele încercări de a sorta în mod organizat diferitele intuiții, ipoteze, supoziții și speculații cu privire la acest subiect.
Mulțumesc.
